Cu luciri scanteietoare, marea imi apare in fata mai albastra ca oricand. Imensa. Si un cer fara pic de nori. Intrevad o mare calma printre pomii inalti. Daaa. Nasul nu m-a inselat nici de data aceasta. Simtit-am eu aievea miros de sare si de intindere de ape.Imi vine sa o iau la fuga inspre tarm. Dar ce plaja e aceasta? Aici e iarba! Si nu-s valuri dom’le! Ce dezamagire! E lacul Sutghiol (aflat-ai eu mai pe urma). Privesc cu regret apa verzuie cu aspect de sampon ieftin ce clocoteste si loveste nervoasa in ponton. Cativa pescari incearca sa gaseasca vietati in aceasta apa verde si tulbure. Daca sunt pesti, in mod cert sunt mutanti ce ar putea respira cu usurinta pe uscat, din moment ce au un asemenea habitat.
Incercand sa ne adunam visele facute cioburi de pe jos, nu ne mai incredem in nas, si purcedem la urmarirea celor cu prosoape in spinare. Evident ca urmarim cei cu spinare rosie… Albiturile (categorie din care cu putina mandrie facem parte) nu prezinta nici un interes, deoarece pot fi la fel de rataciti geografic precum noi.
In final, marea apare la orizont, aratandu-se incet. Ma frec la ochi, sa disting mai bine linia ce o desparte de cer. Este albastra.Marea neagra e albastra. Dar… blestemul lacului Sutghiol – nu mai e acelasi lucru acum. Si daca nu o fi Sutghiol in mod sigur e un lac cu un nume la fel de enervant. 🙂
(va urma)
]]>