Category: Gânduri

Nu există calităţi sau defecte în forma pură. Ele sunt greşit atribuite prin comparaţie sau analogie, prin norme etice subiective aplicate unor obiceiuri statornicite denumite contextual aici morala.
Toti suntem câteodată răi/buni, egoişti/mărinimoşi, tăcuţi/comunicativi, nesăraţi/glumeţi, leneşi/ambiţioşi.
Şi am pus voit răul înainte pentru că atât de uşor – mult prea uşor – suntem „ştampilaţi” într-un anume fel, doar datorită unui eveniment nesemnificativ:
Nu vrei să stai cu mine în bucătarie => eşti rău. Ai uitat că trebuia să duci punga cu gunoi => eşti uituc.
Dar când aceste evenimente se întamplă des oamenii trag astfel de concluzii radicale, de cele mai multe ori pe bună dreptate.
Este cineva care nu spune despre guvernanţi că sunt hoţi şi proşti ?
Atâta timp cât le spunem cu scop caricatural, de a întări ideea, de a atrage atenţia asupra însuşirilor, nu văd în asta un pericol mai mare decât l-ar prezenta un pamflet, spre exemplu. Dar să crezi cu adevărat că indivizii sunt în mod pur răi, proşti, hoţi, e o abordare imatură, de clică imflamată, nocivă. Şi uite aşa se trece uşor în extremism, xenofobie, ură rasială.
Ku Klux Klan, Noua Dreapta, Al Quaeda. Ele pornesc de la astfel de prejudecăţi pe un teren fertil de nemulţumire, formând morala într-un cadru închis, controlat, modelând caractere, spălând creiere în chipul cel mai perfid.
Gândirea noastră colectivă, deşi nu funcţionează într-un mod similar cu cea a albinelor, are însă o foarte mare putere. Ea ne justifică faptele sau suntem judecaţi prin aceasta.

Aşadar vă propun ca atunci când puneţi pecetea asupra unor oameni să vă gândiţi de două ori daca vreţi sa fiţi radicali pentru a sublinia ceva, sau sunteţi pur şi simplu radicalişti.

Până acum am discutat despre părerile noastre în legătură cu ceilalţi.
Însă cel mai puţin obiectivi suntem cu noi înşine. Este suficient ca o fată să citească într-un horoscop obscur (toate-s obscure dacă mă intrebaţi pe mine) că zodia ei (adică toţi născuţi în luna martie, adică şi ea) este ambiţioasă, comunicativă şi idealistă că imediat găseşte motive pentru care ar fi întocmai. Şi nu este fals. Fiindcă toţi suntem cateodată ambiţioşi, comunicăm cu prietenii sau visăm la binele omenirii. Dar nu este de fapt nici în mod vizibil comunicativă, nici ambiţioasă nici leneşă, şi vorbeşte doar nimicuri. Fetei îi propun un exerciţiu simplu: să citească orice zodie, la întamplare. Oricum îşi va regăsi calităţile, şi de ce nu (e de bonton) să fim modeşti şi să recunoaştem în treacăt cateva defecte minore în acelaşi text.
Voi fi considerat misogin, anti-horoscopist. 🙂 Misogin nu sunt, iar anti-horoscopist nu-mi pasă dacă ma consideră cineva.

Nascuti la sfarsitul anilor 70 inceputul anilor 80, vedem acum in anul 2007 cum casa
parintilor nostri este de 50 de ori mai scumpa decat atunci cand au
cumparat-o si realizam ca noi o sa platim pentru casele noastre in jur de 50
de ani. Nu avem amintiri despre primii pasi pe luna, nici despre razboaie
sangeroase, dar avem cultura generala, pentru ca asta insemna ceva o data.

Suntem ultima generatie care a jucat “Ascunselea”, “Castel”, “Ratele si
v ana torii”, “Tara, tara! Vrem ostasi”, “Prinsea”, “Sticluta cu otrava”,”Pac
Pac”, “Hotii si vardistii”, ultimii care au strigat “Un doi trei la perete
stai”, ultimii care au folosit telefoanele cu fise, dar primii care am facut
petreceri video (inchiriam un video si stateam sa ne uitam la filme 2 zile
inchisi in casa) primii care am vazut desene animate color, primii care am
renuntat la casete audio si le-am inlocuit cu cd-uri.

Noi am purtat jeansi elastici, pantaloni evazati, geci de blugi de la turci,
iar cine avea firme gen Lee sau Puma era deja lider de gasca.

Noi nu am dat examene de Capacitate, nu am dat teste grile la admitere. Noi
am fost ultimii “Soimi ai Patriei” si ultimii “Pioneri”.

La gradinita am invatat poezii in romaneste, nu in engleza… Si am cantat
MULTI ANI TRAIASCA nu HAPPY BIRTHDAY la aniversari.

Am sorbit din ochi Sclava Isaura, Beverly Hills , Melrose Place , Twin
Peaks, Dallas .. si cine zice ca nu s-a uitat ori minte ori nu avea inca
televizor.

Reclamele de pe posturile straine ne innebuneau, si abia asteptam sa vina si
la noi inghetata Magnum, sau pustile alea absolut superbe de apa.

Intre timp, ne consolam cu Tango cu vanilie si ciocolata si clasicele
bidoane umplute cu apa de la robinet, care turnate in cap ne provocau
pneumonii.
Si uite un motiv bun sa nu mergem la scoala.

Noi am ascultat si Metallica, si Ace of Base, si DJ Bobo, si Michael
Jackson , si Backstreet Boys , si Take That, si inca nu auzisem de manele,
singurele melodii de joc fiind horele la chefuri, la care nimeni nu stia
pasii, dar toti dansam! Dar spre deosebire de copiii din ziua de azi, am
auzit atat de Abba, si de Queen, cat si de noile nume gen 50 Cent si Britney
Spears. Am citit “Licurici”, “Pif” Ciresarii, si am baut Cico si Zmeurata
si ni s-a parut ceva extraordinar cand au aparut primele sucuri “de la TEC”
fara sa ne fie teama ca “au prea multe E-uri”, iar la scoala beam toata
clasa dintr-o sticla de suc fara teama de virusi.
Noi am baut prima Coca-Cola la sticla si am descoperit internetul.

Noi nu ne dadeam bip-uri, ne fluieram sa iesim afara, noi nu aveam dolby
surround system, taceam toti ca sa auzim actiunea filmului, nu aveam
Nintendo sau Playstation ci jocuri tetris de care ne plictiseam la o luna
dupa ce le cumparam si le uitam pe dulap, pline de praf.
Abia asteptam la chefuri sa jucam “Fantanita”, sau “Flori, fete sau baieti”,
sau “Adevar sau Provocare”, sau orice ne dadea un pretext sa “pupam pe gura”
pe cine “iubeam”.

Noi suntem cei care inca au mai “cerut prietenia”, care inca roseam la
cuvantul “sex”, care dadeam cu banul care sa intre in farmacie sa cumpere
prezervative, pe care apoi sa le umplem cu apa si sa le aruncam in capul
colegilor, care am completat mii de oracole, sperand ca perso ana iubita va
citi acolo unde scrie “De cine iti place?” ca ne place de el/ea.
Este uimitor ca inca mai suntem in viata, pentru ca noi am mers cu bicicleta
fara casca, genunchiere si cotiere, nu am avut scaune speciale in masini, nu
am aruncat la gunoi bomboanele care ne cadeau din greseala pe jos, nu am
avut pastile cu capac special sa nu fie desfacute de copii, nu ne-am spalat
pe maini dupa ce ne-am jucat cu toti cainii si toate pisicile din cartier,
nu am tinut cont de cate lipide si glucide mancam, parintii nostri nu au
“child proof the house”, ne-au trimis sa cumparam bere si vin de la
alimentara, si cate un pachet de tigari de la tutungerie.
Noi am auzit cum s-a tras la Revolutie, noi am fost martorii a trei
schimbari de bancnote si monede, noi am ras la bancuri cu Bula, noi am fost
primii care au auzit-o pe Andreea Esca la Pro TV, noi suntem cei care mai
tinem minte emisiunea “Feriti-va de magarus”.
Suntem o generatie de invingatori, de visatori, de “first-timers”…

Daca citesti si ai cazut macar un pic pe ganduri, esti de-al nostru!

Viaţa mi-o duc într-un apartament din vestitul cartier „manelo11”, sălaşul iubitorilor de muzică cultă şi a amatorilor de „babaroase” la colţ de bloc.

Plătesc chirie măricică, în care cred că sunt incluse şi cheltuielile de întreţinere ale colocatarilor mei (o armată de păienjeni şi un gândac comandant – pe care l-am storcit).

Seminţele cu care sunt întâmpinat pe preş, urmele de adidaşi noroioşi pe capota maşinii, vecinul care mă salută respectous: “bă, mi-ai luat locu’ de parcare” mă fac să mă simt bine primit în cartier. O vecină de palier îmi cere de mâncare de fiecare dată când mă vede venind din Kaufland cu plasele pline, ieşind prompt la uşă când urc ultima scară. În mod cert e o coincidenţă – nici nu ma gandesc că mă pândeşte pe vizor – deşi ultima dată m-am gândit că ea îmi pune seminţe pe preş în ideea că face o vrajă de dragoste à la Mama-Omida, fapt pentru care am lăsat plasele în hol şi m-am repezit la calculator căutând pe google “vraji seminte dovleac”. Nu am găsit nimic edificator, lucru ce m-a liniştit. Nu cred in vrăji, dar cred că sunt oameni suficient de reduşi încât să imi umple preşul de seminţe crezând ca îmi fac vrăji. Alexandra a fost nevoită să care singură plasele în bucătărie, fapt pentru care m-a boscorodit îndelung. Nu sunt un tip foarte săritor… aş fi, dar sunt distrat şi îmi place comoditatea pe care încerc să mi-o alung.

Mi-aş dori mai multe vizite la domiciliu, dar toată lumea e ocupată cu diverse chestii care prea puţin mă interesează, la fel cum pe ei aşişderea chestiile mele: rutina, cotidianul. Lucruri marunte ce trebuie făcute, în ideea că trebuie; sigur, trebuie, însă să lăsăm loc şi pentru micile bucurii…eu unul încep să vreau ca timpul să curgă mai incet. Nu imi plac oamenii intraţi în rutină.

Ah, mi-e dor să ascult “Pasărea Colibri” cu un om ce le gustă muzica. La “Marald”, la casetofonul din living, pe canapeaua maro, cu soare afară şi usa de la terasă intredeschisă, cu cafea, ronţăind biscuiţi, sau un vin bun, roşu, demisec, alături de nişte smochine uscate.

Nu am mai scris de mult – şi parcă-parcă am o uşoara melancolie legată de serile când scriam în mini-jurnalul atipic ce lua forma unui caiet dictando pe la vârsta de 12 ani. Pe-atunci problemele mele erau altele, şi stilul de a scrie mi-era mult mai introspectiv. Notam, repezindu-mă cu o grafie de neînţeles – să nu imi uit ideile, destainuiri in caietul A5 cu subtiri linii albastre, pe care le diseca nemilos un personaj inchipuit, eu – cel de acum. Avea şi un nume: Dr Sabotaj. Găsisem amuzantă potrivirea dintre numele meu şi sabotarea propriilor porniri şi a felului uneori altfel decât aş fi vrut de a fi. Mă trata de sus, şi era singurul personaj de la care acceptam asta. Îmi dădea sfaturi bune, ştia să mă motiveze şi mă intreb oare dacă nu cumva eram chiar eu. Hey! Nu am înnebunit de tot… Tocmai glumeam. Bineînteles, eu scriam, eu criticam, eu centram, eu dădeam cu capul; nu în atmosfera creată de filmele americane cu psihologi ce te-ascultă din fotoliu în timp ce tu stai tolănit în pat (apropos – cred că as adormi în asemenea condiţii ), ci natural: unui om căruia chiar îi pasă.

Prieteni imaginari am avut unul bun şi doi mai mofluzi, uneori simpatici (care erau de fapt prietenii lui) pe la vârsta de 4 ani. Pasiunea mea era reparatul caloriferului cu şurubelniţa. Asta şi aveam de gând să mă fac când mă voi face mare. Prietenul meu se numea Bere-Bere, şi cred că eram conştient şi atunci că era doar o poreclă. Aşa cum era şi previzibil să fie, numele îi fusese pus de alţii fiindca obişnuia să bea bere (niciodata în timpul serviciului). Tipul era meşter mare în reparatul caloriferelor şi, de altfel, şi a altor aparate interesante. Eu eram mai degraba „musul instalator”, ucenicul şi febleţea lui. Printre prietenii lui mai vechi avusem prilejul de a îi cunoaşte pe Strambă Lemne şi pe Sfarmă – Piatră. Aceştia locuiau în pădure şi se ocupau – unul cu prelucrarea lemnului, celălalt cu prelucrarea pietrei, în fine, meşteri în construcţii, oameni de ispravă. Pe lânga aceasta poveste imaginară, împreună cu 3 amici de la bloc, lucram la un mic şantier de construcţii – cu alte cuvinte, săpam la radăcina unui copac aflat in vecinătate. Plecam tustrei cu „maşinile” la serviciu – eu cu tricicleta, Tavi cu bicicleta, şi sasul Bruno cu o maşină grozavă în miniatura cu pedale şi volan. La un moment dat lucrarile au încetat – ne certasem fiindca toţi doream să fim ingineri şefi. Nimeni nu a cedat. Copacul a supravieţuit graţie acestor disensiuni. L-am fi scos din radăcini altminteri.

Acum nu mai visez aproape deloc. Mai zâmbesc câteodata amintindu-mi cât de multe am vrut, câte am visat, cât de idealist am fost. Sunt ancorat într-o realitate uneori tristă, prea monotonă şi lispită de farmecul ce l-am ştiut mereu prezent în jurul meu. Oamenii nu se bucură cum credeam eu ca se bucură oamenii mari, nu simt cu sinceritate si în acelaşi timp plăcere, ca e frumos să construiască, să repare, să facă ceva pentru ei, pentru ceilalţi. Provizorat în jurul meu: de la ţăranul care îşi priponeşte poarta cu sârmă, reţelele instabile la intemperii pe cablu UTP, conectate la switchuri aflate pe blocuri, legislaţie mereu în schimbare, norme şi reguli tembele, care complică şi mai mult cu rolul declarat de a uşura. Zgarcenie prosteasca, dusă la absurd: oameni cu stare care se tund singuri cu o maşina care agaţă, ca sa nu dea 5 lei odată la două luni unui frizer,dar fumeaza de 5 lei pe zi, coada imensă la micul de 50 bani, mult mai mic şi mai prost decât cel de 90 bani unde poţi cumpăra fără să stai la coadă, ţara unde s-a inventat bipul, şi convorbirea la 3 secunde, ca să nu plăteasca 30 bani pe minut.

Am văzut – culmea – la „Naşu” – un tânăr excepţional. Are doar 16 ani, se numeşte Cristian Gava şi vorbeşte atât de frumos încât l-am ascultat cu aceeaşi plăcere cu care îi ascult pe Liiceanu, Pleşu, Patapievici … e bine să ştii că există şi ei. Sunt convins ca vom mai auzi despre el.

E 1 decembrie şi nu găsesc niciun motiv serios de a mă bucura. Nu e nicio sărbătoare în jurul meu. Câtiva colistaşi pe messenger urează cu un status generos – „La mulţi ani”. Culmea e că simt că ziua asta e altfel , e specială. Aş bea o ţuică fiartă cu Aurel. Poate vom cânta ceva. Ar fi frumos să sărbătorim cu bucurie că suntem români

La mulţi ani, români, vouă şi viselor voastre. Nu încetaţi să visaţi !