Poveste neterminată

ceasca_albinuta

A fost odata ca niciodata un imparat.
Tocmai la vreme de batranete, iata ca s-a indurat
norocul si cu dansul si dobandi un drag de copilas,
de sa-l vezi si sa nu-l mai uiti. Imparatul ii puse
numele Lucica. istetimea lui crestea direct
proportional cu calitatile sale fizice. campion la
saritura de pe loc, concura cu cei mai buni atleti
din regat. Era sufletul petrecerilor. Maiestria cu
care canta la lauta si povestile lui
stiintifico-fantastice despre “Omul-ridichie” si
“Cumplita moarte a doctorului Berzelius” faceau
deliciul asistentzei. inainte sa moara, imparatul il
lua pe “Lucica Fara Frica” pe genunchi si ii spuse:
“-nu vreau sa iti dau sfaturi in ale carmuirii. sunt
sigur ca prin istetimea si priceperea ta, te vei
descurca bine, sa nu te puna pacatul sa calci insa
pe mosia lui jumatate-om-calare-pe-jumatate-de-porc-castrat
ca e bai mare.”
Dupa aceea imparatul casca de 3 ori si isi dadu
duhul. Dupa moartea tatalui, desi copiladru, lucica
puse tara la cale ca un om matur. Iesea des la
vanatoare de arici, si intr-o zi nu stiu cum facu de
calca pamantul pocitaniei de om. Nu apuca sa faca
cativa pasi ca iata se pomeni cu dansul dinaintea
lui. Lui nu-i era jena ca calcase taramul
pocitaniei, ci ca isi incalcase cuvantul dat tatalui
sau.
Lucica zise:
-trebuie sa stii ca ti-am calcat pamantul din
nebagare de seama si fara voia mea si n-am nici un
gand rau cu matale.
-lucica fara frica, eu te consideram mai altfel dar
vad ca incepi in ati cere iertaciune in fata mea ca
toti fricosii.
-nici pomeneala-eu ti-am spus curatul adevar.dar
daca vrei lupta,alege-ti: in sabii sa ne taiam, in
buzdugane sa ne lovim sau in ciorapi sa ne mirosim?
-nici una nici alta. ca sa scapi de pedeapsa alt
chip nu e decat sa imi aduci pe fata cu glasul
dulce de la placintaria din Tecuci.

Lucica ridica discret din spranceana, sa nu-i dea
uratului de inteles ca nu stie atata lucru, se
uita apoi la armasarul lui care il mai ajutase si alta
data sa promoveze examene insa privirea bietului
animal nu mai avu darul sa-l linisteasca de asta data.
Fiul de imparat simtea cum ii creste tensiunea.
Cat de larga putea sa fie lumea?
Cat de mic Tecuciul ? Cat de inclestata gura lumii?
Cate intrebari si-a pus, 3? De-ajuns! Pocitania
fremata satisfacuta. Anticipa o victorie acasa.
– Foarte bine, spuse Lucica, de parca, dintre toate
alegerile, j-o-c-j-p-c o facuse pe cea mai nefericita.
Nu stiu cine este aceasta faptura, insa daca ea va
aduce din nou intelegere intre noi, ma prind sa vin cu
fata cu glasul dulce. Ai cumva o poza de-a
ei?
J-o-c-j-p-c se puse pe un ras de se cutremurau toti
aricii din tolba fiului de imparat plus aricii din
mediul inconjurator minus aricii de peste noua mari si
noua tari – la care oricum dadea mereu eroare. Cand se
opri spuse laconic:
– Nu.

Creierul lui Lucica facea mai mult de 2^63 − 1 operatii pe minut in acest moment, depasind cei 64 de biti cu care cugeta in mod curent, ceea ce il infierbanta foarte tare. Cu o miscare dibace invarti ametitor degetul aratator de 7 ori, apoi cu o privire uluita, inalta degetul in sus si zise: “Ce facem noi… aici?”
Trebuie sa o gasim pe fata cu glasul dulce din Tecuci, calutule ! Roibul facu o fata lunga pe care oricum o avea deja si se uita neincrezator la fiul de imparat.
Atat ii mai trebui lui Lucica Fara Frica. Se sui
indata pe cal sa se intoarca la palatul sau, sa
pregateasca iute calatoria ce-i astepta. Calul porni
de la primul pinten.
Drumul catre casa i se paru tare lung. Incerca din
rasputeri sa-si aduca aminte daca auzise vorbindu-se
de vreo placintarie si de imparatia Tecuciului.
Razboaie nu dusese caci in cartea mare a imparatilor
nu aparea. Obiecte fermecate nu exporta, caci
vrajitorul imparatiei sa-l fi cunoscut in vreo
imprejurare, i-ar fi vorbit de el la orele de
alchimie. Cine era? De ce voia hidoasa creatura s-o
aiba pe aceasta faptura ce parea sa faca parte din alt basm?
De ce nu se dusese singur sa o ia?
Cate primejdii il desparteau de bunul sfarsit? Si mai
ales…care ar fi fost pedeapsa daca refuza?! [va
continua…]

 

Published by

Lucian Sabo

Intotdeauna am privit un pic chiorâş oamenii care mi-au marturisit că nu au avut niciodată o pasiune... într-adevar nu te naşti pasionat, pasiunile sau hobby-urile apar cu timpul. La mine pasiunea pentru programare s-a născut odată cu faptul ca am luat cea mai mica nota la teza de informatică prin clasa a 9-a :) Nevoia te învaţă ca un lucru pănă atunci nesuferit sa devină oarecum plăcut, mai ales dacă are legatura cu meseria ta şi ai suficienta răbdare să cunoşti fenomenul. Pasiunea pentru cântat am avut-o de când mă ştiu. Am învăţat singur să cânt la chitară; am încercat să cânt şi la alte instrumente, cu mai mult sau mai puţin succes. Nu sunt nevoit sa cant, nu sunt nici de departe un virtuoz, dar imi place, mă relaxează. Conchizând, ideea pe care vreau totuşi să o subliniez este că pasiunea poate exista fără a face din asta o meserie sau a progresa, dar reciproc, meseriaş nepasionat sau progres fără pasiune nu prea poate exista... şi singurii care au şanse să progreseze în viaţă sunt doar oamenii pasionaţi.

One thought on “Poveste neterminată”

  1. intamplator p fratemeu il cheama lucika a ras ku lacrimi kand iam aratat aceasta ,,poveste neterminata”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *