Entry for December 01, 2006

steag_ro 

Nu am mai scris de mult – şi parcă-parcă am o uşoara melancolie legată de serile când scriam în mini-jurnalul atipic ce lua forma unui caiet dictando pe la vârsta de 12 ani. Pe-atunci problemele mele erau altele, şi stilul de a scrie mi-era mult mai introspectiv. Notam, repezindu-mă cu o grafie de neînţeles – să nu imi uit ideile, destainuiri in caietul A5 cu subtiri linii albastre, pe care le diseca nemilos un personaj inchipuit, eu – cel de acum. Avea şi un nume: Dr Sabotaj. Găsisem amuzantă potrivirea dintre numele meu şi sabotarea propriilor porniri şi a felului uneori altfel decât aş fi vrut de a fi. Mă trata de sus, şi era singurul personaj de la care acceptam asta. Îmi dădea sfaturi bune, ştia să mă motiveze şi mă intreb oare dacă nu cumva eram chiar eu. Image Hey! Nu am înnebunit de tot… Tocmai glumeam. Bineînteles, eu scriam, eu criticam, eu centram, eu dădeam cu capul; nu în atmosfera creată de filmele americane cu psihologi ce te-ascultă din fotoliu în timp ce tu stai tolănit în pat (apropos – cred că as adormi în asemenea condiţii Image ), ci natural: unui om căruia chiar îi pasă.

Prieteni imaginari am avut unul bun şi doi mai mofluzi, uneori simpatici (care erau de fapt prietenii lui) pe la vârsta de 4 ani. Pasiunea mea era reparatul caloriferului cu şurubelniţa. Asta şi aveam de gând să mă fac când mă voi face mare. Prietenul meu se numea Bere-Bere, şi cred că eram conştient şi atunci că era doar o poreclă. Aşa cum era şi previzibil să fie, numele îi fusese pus de alţii fiindca obişnuia să bea bere (niciodata în timpul serviciului). Tipul era meşter mare în reparatul caloriferelor şi, de altfel, şi a altor aparate interesante. Eu eram mai degraba „musul instalator”, ucenicul şi febleţea lui. Printre prietenii lui mai vechi avusem prilejul de a îi cunoaşte pe Strambă Lemne şi pe Sfarmă – Piatră. Aceştia locuiau în pădure şi se ocupau – unul cu prelucrarea lemnului, celălalt cu prelucrarea pietrei, în fine, meşteri în construcţii, oameni de ispravă. Pe lânga aceasta poveste imaginară, împreună cu 3 amici de la bloc, lucram la un mic şantier de construcţii – cu alte cuvinte, săpam la radăcina unui copac aflat in vecinătate. Plecam tustrei cu „maşinile” la serviciu – eu cu tricicleta, Tavi cu bicicleta, şi sasul Bruno cu o maşină grozavă în miniatura cu pedale şi volan. La un moment dat lucrarile au încetat – ne certasem fiindca toţi doream să fim ingineri şefi. Nimeni nu a cedat. Copacul a supravieţuit graţie acestor disensiuni. L-am fi scos din radăcini altminteri.

Acum nu mai visez aproape deloc. Mai zâmbesc câteodata amintindu-mi cât de multe am vrut, câte am visat, cât de idealist am fost. Sunt ancorat într-o realitate uneori tristă, prea monotonă şi lispită de farmecul ce l-am ştiut mereu prezent în jurul meu. Oamenii nu se bucură cum credeam eu ca se bucură oamenii mari, nu simt cu sinceritate si în acelaşi timp plăcere, ca e frumos să construiască, să repare, să facă ceva pentru ei, pentru ceilalţi. Provizorat în jurul meu: de la ţăranul care îşi priponeşte poarta cu sârmă, reţelele instabile la intemperii pe cablu UTP, conectate la switchuri aflate pe blocuri, legislaţie mereu în schimbare, norme şi reguli tembele, care complică şi mai mult cu rolul declarat de a uşura. Zgarcenie prosteasca, dusă la absurd: oameni cu stare care se tund singuri cu o maşina care agaţă, ca sa nu dea 5 lei odată la două luni unui frizer,dar fumeaza de 5 lei pe zi, coada imensă la micul de 50 bani, mult mai mic şi mai prost decât cel de 90 bani unde poţi cumpăra fără să stai la coadă, ţara unde s-a inventat bipul, şi convorbirea la 3 secunde, ca să nu plăteasca 30 bani pe minut.

Am văzut – culmea – la „Naşu” – un tânăr excepţional. Are doar 16 ani, se numeşte Cristian Gava şi vorbeşte atât de frumos încât l-am ascultat cu aceeaşi plăcere cu care îi ascult pe Liiceanu, Pleşu, Patapievici … e bine să ştii că există şi ei. Sunt convins ca vom mai auzi despre el.

E 1 decembrie şi nu găsesc niciun motiv serios de a mă bucura. Nu e nicio sărbătoare în jurul meu. Câtiva colistaşi pe messenger urează cu un status generos – „La mulţi ani”. Culmea e că simt că ziua asta e altfel , e specială. Aş bea o ţuică fiartă cu Aurel. Poate vom cânta ceva. Ar fi frumos să sărbătorim cu bucurie că suntem români

La mulţi ani, români, vouă şi viselor voastre. Nu încetaţi să visaţi !

Published by

Lucian Sabo

Intotdeauna am privit un pic chiorâş oamenii care mi-au marturisit că nu au avut niciodată o pasiune... într-adevar nu te naşti pasionat, pasiunile sau hobby-urile apar cu timpul. La mine pasiunea pentru programare s-a născut odată cu faptul ca am luat cea mai mica nota la teza de informatică prin clasa a 9-a :) Nevoia te învaţă ca un lucru pănă atunci nesuferit sa devină oarecum plăcut, mai ales dacă are legatura cu meseria ta şi ai suficienta răbdare să cunoşti fenomenul. Pasiunea pentru cântat am avut-o de când mă ştiu. Am învăţat singur să cânt la chitară; am încercat să cânt şi la alte instrumente, cu mai mult sau mai puţin succes. Nu sunt nevoit sa cant, nu sunt nici de departe un virtuoz, dar imi place, mă relaxează. Conchizând, ideea pe care vreau totuşi să o subliniez este că pasiunea poate exista fără a face din asta o meserie sau a progresa, dar reciproc, meseriaş nepasionat sau progres fără pasiune nu prea poate exista... şi singurii care au şanse să progreseze în viaţă sunt doar oamenii pasionaţi.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *