Plăceri gastrice, trândăveli şi discuţii suculente

Deunăzi am luat masa cu nişte prieteni de familie. Ca, deh… acum că am familie, adicătelea nevastă şi copil, e musai şi chiar indicat să ne numim aşa. Aproape uitasem să mai scriu aici, şi poate nu-i o surpriză prea mare pentru mine că tot mâncarea şi voia bună mă fac să revin.

Suntem într-o duminică frumoasă, în faţa unui platou ţărănesc pe care m-am străduit să îl încropesc cu bucate tradiţionale (ca sa nu cad în dizgraţie şi să le zic eco cu o voce afectată şi nazală). Musai i-ar fi plăcut şi maestrului Radu Anton Roman – mentorul nostru într-ale taifasului culinar.

Am pus o slăninuţă bună, afumată ca la carte, în podul casei, la fum rece, foarte rece – ce îşi face loc timid prin hornul sobei şi alte crăpături. Imperios necesar, am aşezat lângă ea una bucată ceapă de apă (roşie) tăiată vitejeşte în patru. Alături am aşezat o farfurioară cu niscai sare într-însa.  Un calup de brânză bună, cu provenienţă „behăitoare mioritică”, tronează în altă farfurie alăturată.
Cateva specialitati de mezel, musai fara glutamat, isi asteapta cuminti muşteriii, aranjate pe un platou, dupa o aparent haotică, dar frumoasă ordine.
Două roşii mari, de grădină, tăiate in felii generoase, stau tolănite in farfuriile cu slănina şi ceapa.

Ce poate fi mai placut decat a petrece timpul cu oameni care ti se muleaza perfect pe suflet, la o asemenea masă ?