O ţară tristă, plină de umor

Ţară a contrastelor, ţara ţăranilor mutaţi la oraş, dezrobiţi de complexe, teamă de ridicol şi orice ruşine sub stindardul democraţiei înteleasă anarhic e totuşi ţara unde m-am născut, ţara viselor mele, a sufletului meu, a oamenilor buni, calzi, inimoşi, săritori, isteţi, profunzi şi plini de veselie. Ţara burtoşilor opulenţi, a obrazului gros, a incompetenţei, intoleranţei şi prostiei în formă pură dar şi ţara oamenilor chibzuiţi, modeşti, credincioşi, curaţi la suflet, atenţi şi demni de respectat. Ţara oamenilor obtuzi, pricepuţi la toate şi nimic, lăudăroşi dar incapabili. Ţara lenei, a lui „lasă-mă să te las” şi a lui „lasă mă că merge aşa”. Ţara lui Papură Vodă, ţara lu` Peşte. Ţara mea. Ţara noastră.

Ce s-a întamplat cu ea între timp? Curentul ăsta trendy-fancy, lipsa asta totală de interes, de miez, de direcţie, atâta superficialitate… E gandirea mea desuetă ?
Acum nu mai mergem la muncă, ci avem un giob bun. Când facem o şedinţă foto într-un loc deosebit, numit asta un photo-şuting într-o locaaţe cuul. Apropos – locaţie inseamnă chirie incă in DEX şi nu are sensul de loc. Ne îmbrăcăm din moluri (mall) şi ne facem de cap în cluburi şi paburi (pub) până dimineaţa, cu fluiere la gât şi morţi de beţi. Dansăm pe haus (house), clabin (clubbin’), gigei celebri (Gigel Tiesto, Gigel Aligator, Gigel Crocodil de Nil) ne încantă cu maniera lor de a uni bucăţi de ritm şi gângureli monosilabice cu celebra linie melodică Do Do Do Do Do Do Do Do şi….. Re. Ce-i cu romgleza asta? Ce-i cu scrisul asta pocit, amputat, în jargon internautic ? Ne pocim limba. Cam in felul asta se scrie pe messenger:
-nush dak mai vin
-dc
-tre să plek la bunika la tzara
-u 2?
-dap, culegem prune sa fac3m tzuica
-cool

Eu ma simt lăsat pe dinafară într-o comunitate restrânsă de oameni care încă mai pun preţ pe valoare, pe calitate. Învăţăm să identificăm oamenii de calitate, in lipsa unor elemente mai profunde după repere superficiale precum: genul de muzică preferat, cât de atent este la felul cum scrie şi se exprimă, la felul cum se îmbracă, la ce prieteni are, ce cărţi citeşte, cum îşi petrece timpul liber. Adică nişte detalii nesemnificative pentru calitatea omului, dar care îl definesc în fond… şi a dracului chestie, deşi incerc sa fiu cât mai deschis, se cam potriveşte…
In domeniul internetului fenomenul mesajelor publicitare nesolicitate (SPAM) a capătat proporţii monstruoase – circa 90% din mesajele ce circulă sunt SPAM. În practică determinarea SPAM-ului se face acordand scoruri unor indicii, care astfel adunate dau un scor de SPAM. De ex. 2 puncte ca e identificat de altii ca spammer, 1 pentru ca ai cuvantul viagra in text si 0.5 pentru ca ai folosit doar majuscule in subiect. La oameni cam acelaşi lucru. Pornim de la încredere şi adunăm indiciile care ne fac sa credem ca este ceva in neregulă cu acel om. Mi-e mai uşor să fiu ca SpamAssassin. „Marcheaza ca SPAM orice OM cu un scor mai mare de 5, apoi Discard.” 🙂

Păreri despre sine, despre ceilalţi

Nu există calităţi sau defecte în forma pură. Ele sunt greşit atribuite prin comparaţie sau analogie, prin norme etice subiective aplicate unor obiceiuri statornicite denumite contextual aici morala.
Toti suntem câteodată răi/buni, egoişti/mărinimoşi, tăcuţi/comunicativi, nesăraţi/glumeţi, leneşi/ambiţioşi.
Şi am pus voit răul înainte pentru că atât de uşor – mult prea uşor – suntem „ştampilaţi” într-un anume fel, doar datorită unui eveniment nesemnificativ:
Nu vrei să stai cu mine în bucătarie => eşti rău. Ai uitat că trebuia să duci punga cu gunoi => eşti uituc.
Dar când aceste evenimente se întamplă des oamenii trag astfel de concluzii radicale, de cele mai multe ori pe bună dreptate.
Este cineva care nu spune despre guvernanţi că sunt hoţi şi proşti ?
Atâta timp cât le spunem cu scop caricatural, de a întări ideea, de a atrage atenţia asupra însuşirilor, nu văd în asta un pericol mai mare decât l-ar prezenta un pamflet, spre exemplu. Dar să crezi cu adevărat că indivizii sunt în mod pur răi, proşti, hoţi, e o abordare imatură, de clică imflamată, nocivă. Şi uite aşa se trece uşor în extremism, xenofobie, ură rasială.
Ku Klux Klan, Noua Dreapta, Al Quaeda. Ele pornesc de la astfel de prejudecăţi pe un teren fertil de nemulţumire, formând morala într-un cadru închis, controlat, modelând caractere, spălând creiere în chipul cel mai perfid.
Gândirea noastră colectivă, deşi nu funcţionează într-un mod similar cu cea a albinelor, are însă o foarte mare putere. Ea ne justifică faptele sau suntem judecaţi prin aceasta.

Aşadar vă propun ca atunci când puneţi pecetea asupra unor oameni să vă gândiţi de două ori daca vreţi sa fiţi radicali pentru a sublinia ceva, sau sunteţi pur şi simplu radicalişti.

Până acum am discutat despre părerile noastre în legătură cu ceilalţi.
Însă cel mai puţin obiectivi suntem cu noi înşine. Este suficient ca o fată să citească într-un horoscop obscur (toate-s obscure dacă mă intrebaţi pe mine) că zodia ei (adică toţi născuţi în luna martie, adică şi ea) este ambiţioasă, comunicativă şi idealistă că imediat găseşte motive pentru care ar fi întocmai. Şi nu este fals. Fiindcă toţi suntem cateodată ambiţioşi, comunicăm cu prietenii sau visăm la binele omenirii. Dar nu este de fapt nici în mod vizibil comunicativă, nici ambiţioasă nici leneşă, şi vorbeşte doar nimicuri. Fetei îi propun un exerciţiu simplu: să citească orice zodie, la întamplare. Oricum îşi va regăsi calităţile, şi de ce nu (e de bonton) să fim modeşti şi să recunoaştem în treacăt cateva defecte minore în acelaşi text.
Voi fi considerat misogin, anti-horoscopist. 🙂 Misogin nu sunt, iar anti-horoscopist nu-mi pasă dacă ma consideră cineva.

Cine a scris asta?

Nascuti la sfarsitul anilor 70 inceputul anilor 80, vedem acum in anul 2007 cum casa
parintilor nostri este de 50 de ori mai scumpa decat atunci cand au
cumparat-o si realizam ca noi o sa platim pentru casele noastre in jur de 50
de ani. Nu avem amintiri despre primii pasi pe luna, nici despre razboaie
sangeroase, dar avem cultura generala, pentru ca asta insemna ceva o data.

Suntem ultima generatie care a jucat “Ascunselea”, “Castel”, “Ratele si
v ana torii”, “Tara, tara! Vrem ostasi”, “Prinsea”, “Sticluta cu otrava”,”Pac
Pac”, “Hotii si vardistii”, ultimii care au strigat “Un doi trei la perete
stai”, ultimii care au folosit telefoanele cu fise, dar primii care am facut
petreceri video (inchiriam un video si stateam sa ne uitam la filme 2 zile
inchisi in casa) primii care am vazut desene animate color, primii care am
renuntat la casete audio si le-am inlocuit cu cd-uri.

Noi am purtat jeansi elastici, pantaloni evazati, geci de blugi de la turci,
iar cine avea firme gen Lee sau Puma era deja lider de gasca.

Noi nu am dat examene de Capacitate, nu am dat teste grile la admitere. Noi
am fost ultimii “Soimi ai Patriei” si ultimii “Pioneri”.

La gradinita am invatat poezii in romaneste, nu in engleza… Si am cantat
MULTI ANI TRAIASCA nu HAPPY BIRTHDAY la aniversari.

Am sorbit din ochi Sclava Isaura, Beverly Hills , Melrose Place , Twin
Peaks, Dallas .. si cine zice ca nu s-a uitat ori minte ori nu avea inca
televizor.

Reclamele de pe posturile straine ne innebuneau, si abia asteptam sa vina si
la noi inghetata Magnum, sau pustile alea absolut superbe de apa.

Intre timp, ne consolam cu Tango cu vanilie si ciocolata si clasicele
bidoane umplute cu apa de la robinet, care turnate in cap ne provocau
pneumonii.
Si uite un motiv bun sa nu mergem la scoala.

Noi am ascultat si Metallica, si Ace of Base, si DJ Bobo, si Michael
Jackson , si Backstreet Boys , si Take That, si inca nu auzisem de manele,
singurele melodii de joc fiind horele la chefuri, la care nimeni nu stia
pasii, dar toti dansam! Dar spre deosebire de copiii din ziua de azi, am
auzit atat de Abba, si de Queen, cat si de noile nume gen 50 Cent si Britney
Spears. Am citit “Licurici”, “Pif” Ciresarii, si am baut Cico si Zmeurata
si ni s-a parut ceva extraordinar cand au aparut primele sucuri “de la TEC”
fara sa ne fie teama ca “au prea multe E-uri”, iar la scoala beam toata
clasa dintr-o sticla de suc fara teama de virusi.
Noi am baut prima Coca-Cola la sticla si am descoperit internetul.

Noi nu ne dadeam bip-uri, ne fluieram sa iesim afara, noi nu aveam dolby
surround system, taceam toti ca sa auzim actiunea filmului, nu aveam
Nintendo sau Playstation ci jocuri tetris de care ne plictiseam la o luna
dupa ce le cumparam si le uitam pe dulap, pline de praf.
Abia asteptam la chefuri sa jucam “Fantanita”, sau “Flori, fete sau baieti”,
sau “Adevar sau Provocare”, sau orice ne dadea un pretext sa “pupam pe gura”
pe cine “iubeam”.

Noi suntem cei care inca au mai “cerut prietenia”, care inca roseam la
cuvantul “sex”, care dadeam cu banul care sa intre in farmacie sa cumpere
prezervative, pe care apoi sa le umplem cu apa si sa le aruncam in capul
colegilor, care am completat mii de oracole, sperand ca perso ana iubita va
citi acolo unde scrie “De cine iti place?” ca ne place de el/ea.
Este uimitor ca inca mai suntem in viata, pentru ca noi am mers cu bicicleta
fara casca, genunchiere si cotiere, nu am avut scaune speciale in masini, nu
am aruncat la gunoi bomboanele care ne cadeau din greseala pe jos, nu am
avut pastile cu capac special sa nu fie desfacute de copii, nu ne-am spalat
pe maini dupa ce ne-am jucat cu toti cainii si toate pisicile din cartier,
nu am tinut cont de cate lipide si glucide mancam, parintii nostri nu au
“child proof the house”, ne-au trimis sa cumparam bere si vin de la
alimentara, si cate un pachet de tigari de la tutungerie.
Noi am auzit cum s-a tras la Revolutie, noi am fost martorii a trei
schimbari de bancnote si monede, noi am ras la bancuri cu Bula, noi am fost
primii care au auzit-o pe Andreea Esca la Pro TV, noi suntem cei care mai
tinem minte emisiunea “Feriti-va de magarus”.
Suntem o generatie de invingatori, de visatori, de “first-timers”…

Daca citesti si ai cazut macar un pic pe ganduri, esti de-al nostru!

Lucruri marunte, cotidian

Viaţa mi-o duc într-un apartament din vestitul cartier „manelo11”, sălaşul iubitorilor de muzică cultă şi a amatorilor de „babaroase” la colţ de bloc.

Plătesc chirie măricică, în care cred că sunt incluse şi cheltuielile de întreţinere ale colocatarilor mei (o armată de păienjeni şi un gândac comandant – pe care l-am storcit).

Seminţele cu care sunt întâmpinat pe preş, urmele de adidaşi noroioşi pe capota maşinii, vecinul care mă salută respectous: “bă, mi-ai luat locu’ de parcare” mă fac să mă simt bine primit în cartier. O vecină de palier îmi cere de mâncare de fiecare dată când mă vede venind din Kaufland cu plasele pline, ieşind prompt la uşă când urc ultima scară. În mod cert e o coincidenţă – nici nu ma gandesc că mă pândeşte pe vizor – deşi ultima dată m-am gândit că ea îmi pune seminţe pe preş în ideea că face o vrajă de dragoste à la Mama-Omida, fapt pentru care am lăsat plasele în hol şi m-am repezit la calculator căutând pe google “vraji seminte dovleac”. Nu am găsit nimic edificator, lucru ce m-a liniştit. Nu cred in vrăji, dar cred că sunt oameni suficient de reduşi încât să imi umple preşul de seminţe crezând ca îmi fac vrăji. Alexandra a fost nevoită să care singură plasele în bucătărie, fapt pentru care m-a boscorodit îndelung. Nu sunt un tip foarte săritor… aş fi, dar sunt distrat şi îmi place comoditatea pe care încerc să mi-o alung.

Mi-aş dori mai multe vizite la domiciliu, dar toată lumea e ocupată cu diverse chestii care prea puţin mă interesează, la fel cum pe ei aşişderea chestiile mele: rutina, cotidianul. Lucruri marunte ce trebuie făcute, în ideea că trebuie; sigur, trebuie, însă să lăsăm loc şi pentru micile bucurii…eu unul încep să vreau ca timpul să curgă mai incet. Nu imi plac oamenii intraţi în rutină.

Ah, mi-e dor să ascult “Pasărea Colibri” cu un om ce le gustă muzica. La “Marald”, la casetofonul din living, pe canapeaua maro, cu soare afară şi usa de la terasă intredeschisă, cu cafea, ronţăind biscuiţi, sau un vin bun, roşu, demisec, alături de nişte smochine uscate.

O Întâmplare neobişnuită (Borcanul cu gem)

Numai ce primisem un borcan de gem de măceşe, preparat după o tainică reţetă de către tatăl meu cu o maşinărie nemţească. Reţeta este tainică fiindcă instrucţiunile în germană nu au putut fi descifrate, dar s-a ajuns la concluzia că dacă pui o cantitate suficientă de fructe coapte, adaugi zahăr din belşug, o bagi în priză şi apeşi un anumit buton, iese la final un gem delicios. Prin urmare, gemul a primit un loc de cinste în frigider, cu menţiunea că va fi degustat cât mai curând. Plecând de la premisa „Mă duc în bucătărie şi GEM scrie pe mine”, mi-am luat tricoul pe care scrie „GEM” şi am asistat la operaţia de aşezare a mesei.

Alexandra s-a amuzat copios în momentul în care observasem uitat in frigider ceea ce credeam eu că este o cutie de pâté vegetal alterat – in realitate o biată cutiuţă de bulion în termenulul de garanţie. Şi s-a amuzat atât de tare încât a trebuit să viziteze si toaleta. Mă intreba din când în când dacă vreau să mănanc bulion; eu dădeam din umeri şi ea izbucnea iar in râs. Sincer, nu mi se mai părea amuzant a zecea oară când pomenea isprava. Aşadar nu făceam decât să-mi continui tacticos activităţile premergătoare mâncatului, limitându-mă la aruncarea sporadică a unor priviri complice.

Ung cu băgare de seamă o felie de pâine cu unt, apoi Alexandra mă intreabă de ce am scos borcanul. Îi răspund că l-am scos ca să mă uit la el. Era vorba despre borcanul cu gem. Cel puţin aşa credeam eu, fiindcă după ce mi-am introdus cuţitul în el şi am avut o remarcă asupra consistenţei neobişnuite, l-am uns şi am muşcat cu poftă din felia cu unt şi bulion. :))

Când scuipam ce aveam în gură în baie îmi treceau prin minte tot soiul de scenarii năstruşnice: că parinţii mei mi-au pus anume bulion în borcan şi mi l-au dat zicându-mi că e gem doar ca să îmi joace o festă ori că Alexandra mi-a schimbat dinadins când nu eram atent borcanul cu gem ce l-am scos din frigider cu unul asemănător de bulion… Nicio clipă nu m-am gândit că e posibil ca eu să fi scos bulionul; deja văzusem cutiuţa de bulion în frigider. Mă gândeam că nu poate fi decât un singur recipient de bulion în frigiderul nostru – acela pe care il confundasem cu pâté -ul expirat.

Alexandra m-a întrebat de ce nu m-am uitat pe ambalaj căci scria clar „Bulion”, iar eu i-am aratat că nu mă puteam lua după această informaţie căci borcanul cu gem era etichetat „Ciuperci” şi ştiam că este un borcan în care fusese altceva.

Am început şi eu să râd cu poftă şi am mai trecut o năzbâtie pe listă. A Alexandrei – că m-a lăsat să mănânc bulion.

Cum să fii bărbatul tipic

Bărbatul tipic se găseşte întins pe canapea imediat dupa ce şi-a aşezat pantofii în poziţia tipică din mijlocul casei… e liniştit că înca o zi de muncă istovitoare s-a terminat cu bine şi acasă nu trebuie sa facă nimic, dar absolut nimic. Consoarta sa, cu migală şi pricepere îngrijeste de treburile casei, dând un aer discret, dar elegant, rugăminţii de a iniţia unele demersuri ce se impun fiindcă îi cam put ciorapii.

Schimbând canalele după un algoritm bine determinat, aparent haotic, bărbatul se plictiseşte repede şi se opreşte asupra unui canal unde o prezentatoare brunetă işi revarsă decolteul generos conversând cu un telespectator concursoman. Studiaza decolteul în treacăt, apoi începe să se scobească în buric, strangând de acolo o biluţă de scame, pe care o aruncă cu nonşalanţă pe jos.

Bărbatul este chemat la masă. Acesta ajunge la punctul terminus al expediţiei canapea->bucătărie după 10 minute, timp în care face o escală în baie. Deşi se şterge foarte bine la fund, el decide ca e prea târziu ca se mai spale pe mâini. Se aşează pe taburetul din bucătărie din capul mesei, apoi se pârţâie amuzat, ridicând un picior.

După operaţia de selectare a bucăţii de carne optime, castronul este umplut până la refuz cu ciorbă de văcuţă ţărăneasca, urmând îngurgitarea ei cu un râgâit victorios la final, chiar inainte de umplerea castronului omolog al nevestei operator-polonic.

Felul doi costă din doi cârnaţi Trandafir calitatea B şi câteva linguri zdravene de piure. Imediat după masă acesta se duce să se culce. Adoarme rapid, scoţând un zgomot amuzant la respiraţie, iremediabil de supărător pentru nevasta sa.

Lucian Sabo

Entry for December 01, 2006

steag_ro 

Nu am mai scris de mult – şi parcă-parcă am o uşoara melancolie legată de serile când scriam în mini-jurnalul atipic ce lua forma unui caiet dictando pe la vârsta de 12 ani. Pe-atunci problemele mele erau altele, şi stilul de a scrie mi-era mult mai introspectiv. Notam, repezindu-mă cu o grafie de neînţeles – să nu imi uit ideile, destainuiri in caietul A5 cu subtiri linii albastre, pe care le diseca nemilos un personaj inchipuit, eu – cel de acum. Avea şi un nume: Dr Sabotaj. Găsisem amuzantă potrivirea dintre numele meu şi sabotarea propriilor porniri şi a felului uneori altfel decât aş fi vrut de a fi. Mă trata de sus, şi era singurul personaj de la care acceptam asta. Îmi dădea sfaturi bune, ştia să mă motiveze şi mă intreb oare dacă nu cumva eram chiar eu. Image Hey! Nu am înnebunit de tot… Tocmai glumeam. Bineînteles, eu scriam, eu criticam, eu centram, eu dădeam cu capul; nu în atmosfera creată de filmele americane cu psihologi ce te-ascultă din fotoliu în timp ce tu stai tolănit în pat (apropos – cred că as adormi în asemenea condiţii Image ), ci natural: unui om căruia chiar îi pasă.

Prieteni imaginari am avut unul bun şi doi mai mofluzi, uneori simpatici (care erau de fapt prietenii lui) pe la vârsta de 4 ani. Pasiunea mea era reparatul caloriferului cu şurubelniţa. Asta şi aveam de gând să mă fac când mă voi face mare. Prietenul meu se numea Bere-Bere, şi cred că eram conştient şi atunci că era doar o poreclă. Aşa cum era şi previzibil să fie, numele îi fusese pus de alţii fiindca obişnuia să bea bere (niciodata în timpul serviciului). Tipul era meşter mare în reparatul caloriferelor şi, de altfel, şi a altor aparate interesante. Eu eram mai degraba „musul instalator”, ucenicul şi febleţea lui. Printre prietenii lui mai vechi avusem prilejul de a îi cunoaşte pe Strambă Lemne şi pe Sfarmă – Piatră. Aceştia locuiau în pădure şi se ocupau – unul cu prelucrarea lemnului, celălalt cu prelucrarea pietrei, în fine, meşteri în construcţii, oameni de ispravă. Pe lânga aceasta poveste imaginară, împreună cu 3 amici de la bloc, lucram la un mic şantier de construcţii – cu alte cuvinte, săpam la radăcina unui copac aflat in vecinătate. Plecam tustrei cu „maşinile” la serviciu – eu cu tricicleta, Tavi cu bicicleta, şi sasul Bruno cu o maşină grozavă în miniatura cu pedale şi volan. La un moment dat lucrarile au încetat – ne certasem fiindca toţi doream să fim ingineri şefi. Nimeni nu a cedat. Copacul a supravieţuit graţie acestor disensiuni. L-am fi scos din radăcini altminteri.

Acum nu mai visez aproape deloc. Mai zâmbesc câteodata amintindu-mi cât de multe am vrut, câte am visat, cât de idealist am fost. Sunt ancorat într-o realitate uneori tristă, prea monotonă şi lispită de farmecul ce l-am ştiut mereu prezent în jurul meu. Oamenii nu se bucură cum credeam eu ca se bucură oamenii mari, nu simt cu sinceritate si în acelaşi timp plăcere, ca e frumos să construiască, să repare, să facă ceva pentru ei, pentru ceilalţi. Provizorat în jurul meu: de la ţăranul care îşi priponeşte poarta cu sârmă, reţelele instabile la intemperii pe cablu UTP, conectate la switchuri aflate pe blocuri, legislaţie mereu în schimbare, norme şi reguli tembele, care complică şi mai mult cu rolul declarat de a uşura. Zgarcenie prosteasca, dusă la absurd: oameni cu stare care se tund singuri cu o maşina care agaţă, ca sa nu dea 5 lei odată la două luni unui frizer,dar fumeaza de 5 lei pe zi, coada imensă la micul de 50 bani, mult mai mic şi mai prost decât cel de 90 bani unde poţi cumpăra fără să stai la coadă, ţara unde s-a inventat bipul, şi convorbirea la 3 secunde, ca să nu plăteasca 30 bani pe minut.

Am văzut – culmea – la „Naşu” – un tânăr excepţional. Are doar 16 ani, se numeşte Cristian Gava şi vorbeşte atât de frumos încât l-am ascultat cu aceeaşi plăcere cu care îi ascult pe Liiceanu, Pleşu, Patapievici … e bine să ştii că există şi ei. Sunt convins ca vom mai auzi despre el.

E 1 decembrie şi nu găsesc niciun motiv serios de a mă bucura. Nu e nicio sărbătoare în jurul meu. Câtiva colistaşi pe messenger urează cu un status generos – „La mulţi ani”. Culmea e că simt că ziua asta e altfel , e specială. Aş bea o ţuică fiartă cu Aurel. Poate vom cânta ceva. Ar fi frumos să sărbătorim cu bucurie că suntem români

La mulţi ani, români, vouă şi viselor voastre. Nu încetaţi să visaţi !

Sondaje de opinie


Joi, 6 iulie 2006

Ziarul Gândul
Topul încrederii românilor: Băsescu, Becali, Vadim TudorDacă duminica viitoare ar fi alegeri prezidenţiale, Traian Băsescu ar obţine 60 la sută din voturi. Aşa arată Barometrul de Opinie Publică din luna mai, realizat de Gallup Organization, la comanda Fundaţiei pentru o Societate Deschisă[…]
Ziarul Adevarul

Românii nu mai cred în “să trăiţi bine”Peste jumătate din cetăţeni – 54 la sută – consideră că lucrurile în România merg într-o direcţie greşită şi doar 37 la sută sunt de părere că ne îndreptăm spre o viaţă mai bună – este una dintre concluziile Barometrului de Opinie Publică – mai 2006, prezentat, ieri, de către Fundaţia pentru o Societate Deschisă.Puteti studia chiar dvs. aceste fragmente aici.

Bun! Chiar daca opiniile nu trebuie sa fie convergente ca ochii preşedintelui Băsescu, eu tot cruciş ma uit la ele, şi tot imi fac semnul crucii cu limba in cerul gurii. Ce să înteleg eu de aici? Păi după logica booleană, logica de buzunar, sau orice logică umană este clar că cineva minte .

Este genială inspiraţia domnului profesor Valentin Stan, care uitandu-se la reclama nu ştiu cărui suc, a făcut imediat asocierea: „Păi nu aţi vazut reclama?! Aaaa…Ăsta nu e preşedintele, ăsta e DJ Pantera”. DJ Pantera şi pretenii lui se joacă cu nervii noştrii, „zgâriindu-ne discul” cu astfel de informaţii, de parcă chiar ne-ar interesa aceste lucruri. De parcă în loc să mă gândesc la propriile dileme existenţiale m-ar freca grija de certurile lor ce-mi aduc a  smardoială în curte de şcoală generală.

Poveste neterminată

ceasca_albinuta

A fost odata ca niciodata un imparat.
Tocmai la vreme de batranete, iata ca s-a indurat
norocul si cu dansul si dobandi un drag de copilas,
de sa-l vezi si sa nu-l mai uiti. Imparatul ii puse
numele Lucica. istetimea lui crestea direct
proportional cu calitatile sale fizice. campion la
saritura de pe loc, concura cu cei mai buni atleti
din regat. Era sufletul petrecerilor. Maiestria cu
care canta la lauta si povestile lui
stiintifico-fantastice despre “Omul-ridichie” si
“Cumplita moarte a doctorului Berzelius” faceau
deliciul asistentzei. inainte sa moara, imparatul il
lua pe “Lucica Fara Frica” pe genunchi si ii spuse:
“-nu vreau sa iti dau sfaturi in ale carmuirii. sunt
sigur ca prin istetimea si priceperea ta, te vei
descurca bine, sa nu te puna pacatul sa calci insa
pe mosia lui jumatate-om-calare-pe-jumatate-de-porc-castrat
ca e bai mare.”
Dupa aceea imparatul casca de 3 ori si isi dadu
duhul. Dupa moartea tatalui, desi copiladru, lucica
puse tara la cale ca un om matur. Iesea des la
vanatoare de arici, si intr-o zi nu stiu cum facu de
calca pamantul pocitaniei de om. Nu apuca sa faca
cativa pasi ca iata se pomeni cu dansul dinaintea
lui. Lui nu-i era jena ca calcase taramul
pocitaniei, ci ca isi incalcase cuvantul dat tatalui
sau.
Lucica zise:
-trebuie sa stii ca ti-am calcat pamantul din
nebagare de seama si fara voia mea si n-am nici un
gand rau cu matale.
-lucica fara frica, eu te consideram mai altfel dar
vad ca incepi in ati cere iertaciune in fata mea ca
toti fricosii.
-nici pomeneala-eu ti-am spus curatul adevar.dar
daca vrei lupta,alege-ti: in sabii sa ne taiam, in
buzdugane sa ne lovim sau in ciorapi sa ne mirosim?
-nici una nici alta. ca sa scapi de pedeapsa alt
chip nu e decat sa imi aduci pe fata cu glasul
dulce de la placintaria din Tecuci.

Lucica ridica discret din spranceana, sa nu-i dea
uratului de inteles ca nu stie atata lucru, se
uita apoi la armasarul lui care il mai ajutase si alta
data sa promoveze examene insa privirea bietului
animal nu mai avu darul sa-l linisteasca de asta data.
Fiul de imparat simtea cum ii creste tensiunea.
Cat de larga putea sa fie lumea?
Cat de mic Tecuciul ? Cat de inclestata gura lumii?
Cate intrebari si-a pus, 3? De-ajuns! Pocitania
fremata satisfacuta. Anticipa o victorie acasa.
– Foarte bine, spuse Lucica, de parca, dintre toate
alegerile, j-o-c-j-p-c o facuse pe cea mai nefericita.
Nu stiu cine este aceasta faptura, insa daca ea va
aduce din nou intelegere intre noi, ma prind sa vin cu
fata cu glasul dulce. Ai cumva o poza de-a
ei?
J-o-c-j-p-c se puse pe un ras de se cutremurau toti
aricii din tolba fiului de imparat plus aricii din
mediul inconjurator minus aricii de peste noua mari si
noua tari – la care oricum dadea mereu eroare. Cand se
opri spuse laconic:
– Nu.

Creierul lui Lucica facea mai mult de 2^63 − 1 operatii pe minut in acest moment, depasind cei 64 de biti cu care cugeta in mod curent, ceea ce il infierbanta foarte tare. Cu o miscare dibace invarti ametitor degetul aratator de 7 ori, apoi cu o privire uluita, inalta degetul in sus si zise: “Ce facem noi… aici?”
Trebuie sa o gasim pe fata cu glasul dulce din Tecuci, calutule ! Roibul facu o fata lunga pe care oricum o avea deja si se uita neincrezator la fiul de imparat.
Atat ii mai trebui lui Lucica Fara Frica. Se sui
indata pe cal sa se intoarca la palatul sau, sa
pregateasca iute calatoria ce-i astepta. Calul porni
de la primul pinten.
Drumul catre casa i se paru tare lung. Incerca din
rasputeri sa-si aduca aminte daca auzise vorbindu-se
de vreo placintarie si de imparatia Tecuciului.
Razboaie nu dusese caci in cartea mare a imparatilor
nu aparea. Obiecte fermecate nu exporta, caci
vrajitorul imparatiei sa-l fi cunoscut in vreo
imprejurare, i-ar fi vorbit de el la orele de
alchimie. Cine era? De ce voia hidoasa creatura s-o
aiba pe aceasta faptura ce parea sa faca parte din alt basm?
De ce nu se dusese singur sa o ia?
Cate primejdii il desparteau de bunul sfarsit? Si mai
ales…care ar fi fost pedeapsa daca refuza?! [va
continua…]

 

Un vis de vară

peisaj_munte_mic

A venit si caldura.

Deodata cu ea de obicei urticaria. Nu si anul acesta.
Imi fac planuri de concediu. Vreau la munte!

Iţi voi povesti un vis… Cineva special va zâmbi acum 🙂

Dimineata, infundat in perna-puiac necorespunzatoare pentru nevoile mele de pernoi plin de puf si pene, ma trezesc cu o dungă de soare ce străbate prin fanta dintre draperii.
Langa mine, iubita mea isi desfasoara boticul umflat de somn pe puiacul omolog de perna.
Ii zâmbesc… ei şi camerei, zâmbesc muntelui, soarelui, si căţelului de afara, zâmbesc cu gura pâna la urechi, şi ma ridic inspre uşa de la balcon.
Cu un pas si o miscare dibace, usa e acum intredeschisa, lasand sa intre aer rece si curat de munte in camera noastra. Iubita se trezeste, mormaie ceva de neinteles şi mă ia in braţe, când ma aşez din nou in pat cu plapuma trasă până sub gât.