Viaţa mi-o duc într-un apartament din vestitul cartier „manelo11”, sălaşul iubitorilor de muzică cultă şi a amatorilor de „babaroase” la colţ de bloc.

Plătesc chirie măricică, în care cred că sunt incluse şi cheltuielile de întreţinere ale colocatarilor mei (o armată de păienjeni şi un gândac comandant – pe care l-am storcit).

Seminţele cu care sunt întâmpinat pe preş, urmele de adidaşi noroioşi pe capota maşinii, vecinul care mă salută respectous: “bă, mi-ai luat locu’ de parcare” mă fac să mă simt bine primit în cartier. O vecină de palier îmi cere de mâncare de fiecare dată când mă vede venind din Kaufland cu plasele pline, ieşind prompt la uşă când urc ultima scară. În mod cert e o coincidenţă – nici nu ma gandesc că mă pândeşte pe vizor – deşi ultima dată m-am gândit că ea îmi pune seminţe pe preş în ideea că face o vrajă de dragoste à la Mama-Omida, fapt pentru care am lăsat plasele în hol şi m-am repezit la calculator căutând pe google “vraji seminte dovleac”. Nu am găsit nimic edificator, lucru ce m-a liniştit. Nu cred in vrăji, dar cred că sunt oameni suficient de reduşi încât să imi umple preşul de seminţe crezând ca îmi fac vrăji. Alexandra a fost nevoită să care singură plasele în bucătărie, fapt pentru care m-a boscorodit îndelung. Nu sunt un tip foarte săritor… aş fi, dar sunt distrat şi îmi place comoditatea pe care încerc să mi-o alung.

Mi-aş dori mai multe vizite la domiciliu, dar toată lumea e ocupată cu diverse chestii care prea puţin mă interesează, la fel cum pe ei aşişderea chestiile mele: rutina, cotidianul. Lucruri marunte ce trebuie făcute, în ideea că trebuie; sigur, trebuie, însă să lăsăm loc şi pentru micile bucurii…eu unul încep să vreau ca timpul să curgă mai incet. Nu imi plac oamenii intraţi în rutină.

Ah, mi-e dor să ascult “Pasărea Colibri” cu un om ce le gustă muzica. La “Marald”, la casetofonul din living, pe canapeaua maro, cu soare afară şi usa de la terasă intredeschisă, cu cafea, ronţăind biscuiţi, sau un vin bun, roşu, demisec, alături de nişte smochine uscate.